Sa nu ziceti ca nu v-am atentionat. In curand o sa scriu un post plin de injuraturi. Asa ca daca aveti mai putin de 15 ani sau copii sub varsta asta, va rog sa va vedeti de treaba timp de 2-3 postari. Nu, bineinteles ca nu voi folosi injuraturi de care voi sa nu fi auzit, insa eu imi fac datoria de cetatean.
Gabriela, se aude si acolo in spate? 
Azi la dus mi-am amintit cum in urma cu cativa ani foloseam doua prosoape. Unul pentru fata si partea superioara a corpului, al doilea pentru partea inferioara (retineti, inferioara), adica organele genitale si picioare.
Nu-mi amintesc exact cum am inceput sa folosesc doua prosoape. Nu-mi amintesc daca ai mei m-au educat asa. Cert e ca le foloseam. Pentru ca, nu-i asa?, penisul si anusul sunt murdare, nu pot sa ma sterg la fund cu acelasi prosop cu care ma sterg pe fata. Sau cu cel de maini si fata pe picioare.
Astfel, ce revolutie sexuala sa aiba loc daca noi consideram din start ca organele noastre sexuale sunt mai murdare decat restul corpului? Nu, pornachele la liber de la TV si din Libertatea nu inseamna revolutie sexuala. Inseamna doar voyeurism ieftin.
Revolutia sexuala NU va avea loc. Circulati, il n’y rien à voir.
(in fine, nu e nimic de inteles)
Aseara, Fluturele s-a dus la culcare iar Lulu a ramas sa se uite la o emisiune despre Hugh Hefner, tatal Playboy (stiu ca stiati cine e).
Aseara n-am putut sa adorm din cauza asta. De fapt, totul a plecat de la o revista pe care o citisem si care m-a facut sa pufnesc cand am vazut un articol care zicea ceva de genul “Macare fina in restaurante scumpe [in Paris], la preturi rezonabile”. Si cand am deschis la articol, cel mai ieftin meniu era la 78 EUR. De fapt, nu meniu, ci fel de mancare. Fara bautura, normal.
Si iata ce voiam sa stiu de la voi, daca ati avut experiente de genul asta.
Sa zicem ca faci rezervare la un super-restaurant, foarte chic si scump. Te duci la ora stabilita, esti imbracat normal, nu atragi atentia in nici un fel. Te asezi la masa si comanzi un “Chateau Petrus” sau o sticla de sampanie de 1.000 EUR. Antreu cum ar veni, inainte sa comanzi bunatatile de mancat. Sunt curios daca responsabilii restaurantului reactioneaza in vreun fel, in sensul de a se asigura ca la final vei plati nota. Repet, esti imbracat normal pentru restaurantul in care te afli, nu pari a fi “tepuitor” sau “fara bani”.
Stie cineva, a avut cineva o experienta de genul asta? Vine seful de sala si iti cere cardul de credit inainte, iti spune politicos ca trebuie sa intelegi ca au avut “suprize” cu clienti care n-au mai platit sau cum?
Ziceam cu Lulu ca daca se intampla asta si vine seful de sala si-ti spune ceva de genul nu cred ca te ridici si pleci imediat. Adica, e posibil sa-ti sara putin mustarul, dar nu cred ca vei face asta. Voi?
Acum puteam sa scriu articolul asta (cum care, asta pe care tocmai il citesti), si sa dau un link de pe contul de Twitter aici. Si de aici pe contul de Twitter. Si as fi facut un foarte frumos joc de ping-pong.
Ah, stai asa ca am cont de Facebook. Poate fac un tring-tong.
Cam despre asta e vorba – in mare parte – in socializarea onlain.
PS. Observ ca de ceva vreme incoace nu mai folosesc decat tagul “Neclasate”. Iar peste 2 luni ma voi lauda ca am 5 ani de blog… C-asa e-n tenis. Sau in ping-pong.
M-a pocnit criza asta mai rau decat imi inchipuiam ca o sa ma loveasca ceva vreodata. Si nu pierderile ma ingrijoreaza, ci frustrarea de a avea ceva potential si de a nu-l putea valorifica in nici un fel.
In fine, nu vreau sa plang pe umarul vostru, ca le aveti si voi pe ale voastre.
Pentru cititorii fideli si cu memorie, acum vreo 18 luni ziceam pe undeva ca imi dau pana la 31 decembrie 2009 sa renunt la telefonul mobil. Dupa care a venit criza si… na ca am gasit scuza!
N-am renuntat, insa sunt zile intregi cand nu primesc nici un apel si nu sun pe nimeni. Nici macar pe Lulu (e, nici chiar asa, o sun pe fix sau ma suna ea de la spital daca e nevoie). Seara la ora 22 inchid telefonul – de tot, nu pe silentios – si-l deschid dimineata, cand imi aduc aminte. Cateodata si pe la ora 12.
De 18 luni de zile nu a fost nimic atat de urgent incat telefonul mobil sa fie absolut necesar.
De ce-l mai tin? Pentru ca tot mai sper ca intr-o zi, unul din vechii mei clienti/agenti/etc ma va suna pentru a ma scoate cumva din rahatul crizei. Daca nu, voi putea spune un ultim “mi-a murit telefonul” si dupa aia Alleluia lui Haëndel
Insa, dupa ce se termina si criza asta si lichidez tot ce mai am prin RO, promisiunea va fi indeplinita. Parol!
Ce-ar mai fi de zis, pe 1 ianuarie 2010 la ora 4:43 (5:43 pentru voi)?
Eu as zice ca… mai nimic.
Va doresc un an nou.
Cu drag, Fluture.
Asa, tam-nesam, intr-o zi ploioasa, ii ziceam lui Lulu ca, pana la urma, nu-mi plac vecinii nostri. Nu aia in varsta, aia imi plac, ci astia de care va spuneam ca am reusit sa ne salutam si sa facem cunostinta abia dupa un an de cand ne-am mutat aici. Initial mi s-au parut draguti, in fine, amabili, afabili, ce sa mai, politicosi. “Bonjour, bonjour, ça va, ça va…”
Insa. Normal ca e si un “insa”, ca doar nu voiati sa se opreasca postul cu “Bonjour…”
Vecinii astia au pe la 45 ani. Instariti, tatal si fiul cel mare joaca golf in fiecare sambata si cred ca si in fiecare zi frumoasa de vara. Au 4 sau 5 copii, dar cred ca nu sunt toti din acelasi tata si mama. Dar nu asta importa. Trei dintre ei au in jur de 18 ani. Si aici vine beleaua.
Gunoiul se strange o data pe saptamana. Cum noi punem tomberoanele unul langa altul – ca sa la fie mai usor gunoierilor, sa nu opreasca masina de 2 ori – normal ca vad de cele mai multe ori ca tomberonul lor e plin de nu se poate inchide. Intr-o zi chiar am observat ca femeia lor de serviciu a pus niste gunoi la noi in tomberon! In fine, cred ca a fost dupa o petrecere.
Ce ma zgândare pe mine e faptul ca oamenii astia, cu copii care sigur invata pe la scoala cum e cu ecologia si cu trierea deseurilor, arunca totul de-a valma. OK, in Franta (inca) nu e ca in Belgia sa ai 3 saci diferiti si sa se colecteze deseurile separat. Dar exista in fiecare cartier tomberoane unde poti arunca hartii, plastice si sticle. E adevarat, trebuie sa le triezi din casa, sa le pui in masina si sa le arunci la tomberoane.
In aceste conditii, mi-am dat seama ca nu pot fi prieten cu astfel de oameni (asta in cazul in care si ei ar vrea sa fie prieteni cu mine). Indiferent de celelalte calitati pe care sunt sigur ca le au, defectul asta mi se pare major. Si un obstacol de netrecut pentru o eventuala prietenie.
Dar aici intervine o alta problema. Sunt sigur ca printre prietenii mei actuali sunt si din acestia (desi nu am cunostinta in acest moment). Care nu triaza si arunca totul la gunoi. Cu toate astea, nu m-am gandit ca asta ar fi motiv sa stric prietenia.
Concluzia: relatiile dintre oameni tin numai de un fir… subtire, subtire. Se fac si se desfac din motive care ne scapa. Aplicam dubla masura ori de cate ori ne aranjeaza. Zicem ca avem principii dar, in realitate, nu avem. Ipocrizia e singurul principiu pe care-l respectam cu sfintenie. (Iar ipocrizie? Bai, Fluture, iar?) De fapt, cred ca umanitatea e toata cladita pe ipocrizie. De aceea va pieri asa cum s-a nascut. Amin.
Nu stiu voi, dar eu ma gandeam chiar in momentul asta cat de inapoiati puteam fi noi in 1989 daca asteptam cu nerabdare emisiunea de varietati de la televiziunea bulgara de duminica, pentru a vedea videoclipul cu Lambada, ca sa mai invatam si noi niste pasi, ca seara mergeam la discoteca?
Cateodata nu-mi vine sa cred in ce negura timpurilor am trait. E incredibil cum unii dintre noi au putut ramane normali…
Nu intereseaza pe nimeni ce cred eu.
Drept pentru care, ma duc sa mananc o supa.
Ce pacat ca nu mai am cont de Twitter, puteam spune mult mai multe inutilitati decat aici. In fine, nu le poti avea pe toate in viata.