In loc de introducere, va spun ca am fost foarte surprins sa constat ca am devenit vedeta internationala. Da, intr-o statie de benzina din Luxemburg, intrand intr-o buda (WC pentru oraseni), toate doamnele Pisoare s-au udat instantaneu. Iar cand am plecat s-au mai udat inca o data.
Tot ca un fel de introducere, dar nu chiar, voiam neaparat sa va spun ca ma deranjeaza teribil oamenii care vorbesc la telefon in restaurante sau localuri. Stiti, aia care stau cu geanta sau laptopul deschis, lucrand, ca si cum acolo, in ceainarie e biroul lui. Si ma deranjeaza si mai mult daca respectivul face asta cand eu imi iau micul dejun intr-un loc tare dragut, cu mancare bio si cacao cu lapte. Si ma deranjeaza la fel de tare chiar daca individul se gaseste in Bruxelles sau in Bucuresti sau aiurea. Daca domnul de ieri care statea in spatele nostru la “Le Pain Quotidien” din rue de Tongres ma citeste, ei bine, vreau sa-i transmit multa mumu.
Acum sa trecem la cuprins. Despre Romania. Cine nu vrea sa citeasca urmarea, am un singur cuvant care poate rezuma foarte bine ce spun mai jos: FUGITI!
Pe larg. Calea Mosilor are cel putin 30 de exchange-uri. Stiti voi, din alea mici, unde vi se iau euro si vi se dau lei. Iar daca vreti sa luati EUR nu au. Oameni buni, de 20 ani, sub ochii galesi ai autoritatilor, in Romania se spala bani ziua in amiaza mare. “Buletin” zice ea. “N-am” zic eu. Si ea aproba tacit si-mi numara plasticul murdar, la schimb pentru hartia nou-nouta, de cea mai buna calitate. A, stiti, am uitat sa va spun, sunt si 15 sucursale de banci, pe acelasi kilometru de Mosilor. Bancile au curs mai prost. Normal, intr-o banca se spala banii mult mai greu. Cu Ariel, nu cu sapun de seu.
Ghena pute. Cainii latra. Si se caca. In toate parcurile si parculetele din Bucuresti. Care, toate, sunt pline ochi. E dezolant. Caini mici si mari, cu sau fara stapani, se flendura printre copii mici si mari, printre adulti frustrati si bunici deloc empatici. Este incredibil cum oamenii incearca sa evadeze din cutiile de beton, in alte cutii, mai mari, dar la fel de aglomerate. Hai acasa. Hai, pe Stefan cel Mare. Trotuar larg, in continuare plin de masini. Dar mult mai bine decat pe Dorobanti, de exemplu. Aceleasi magazine, posta, Loto-Prono si florarii de colt de strada cu tigani burtosi si tiganci care incearca sa te fure. Asa cum fura statul neplatind nici un TVA, nici un impozit. Aceleasi magazine alimentare cu ciocolata topita-n geam. Cu semintele si chips-urile in prim plan. Cu cantarele prelucrate prin aschiere, in minus pentru client. Cu bananele stricate dar neieftinite. Cu vanzatoarele care n-au rest. Cu…
Ma gandeam ce lucru ma bucura cel mai mult aici, in Franta. O sa radeti, e ceva banal. Atat de banal incat o sa ziceti ca e fita. Dar nu e. Sau poate e. Dar mie imi face inima sa zambeasca. Pentru ca pot sa merg pe jos la boulangerie si-mi iau bagheta de 0,90 EUR, iar doamna imi spune “bonjour” si eu la fel si mi-o inveleste cu putina hartie alba, pe 1/3 din suprafata, fix cat am nevoie sa o tin in mana sau la subrat. Si ma intorc inapoi acasa, fara sa ocolesc nici o masina de pe trotuar, salutandu-ma cu oamenii care se opresc la trecerea de pietoni ca sa ma lase sa trec, desi inca n-am ajuns chiar in dreptul ei. Nu stiu sa va explic mai mult, dar pe mine lucrul asta ma face sa ma simt extraordinar de bine. Iar daca in drum spre casa mai aud si pasarelele cantand… in fiecare zi as manca bagheta.
Am incercat sa retraiesc acelasi sentiment in Bucuresti. Nope. Am incercat sa-mi imaginez peste cat timp se va afla o boulangerie in zona Bucur Obor. Si cand voi gasi o vanzatoare care sa-mi zambeasca fara rictus. Pur si simplu, cald, uman. Din pacate n-am reusit sa intrevad acest orizont.
Acum 2 ani, cand am luat decizia sa plecam, nu ne-am gandit nici o clipa ca va fi definitiv. Acum da. Din momentul acesta, cred ca plecarea va ramane definitiva. In sensul ca voi incepe formalitatile pentru a fi aici un cetatean normal, cu permis de sedere, de munca, cu impozite platite si cu asigurare de sanatate. Voi incerca – stiu ca nu va fi usor – sa nu mai am nici o pretentie de la Romania si de la politicienii ei. De la oamenii care au ales (sau n-au incotro) sa ramana acolo. Voi incerca sa nu ma mai interesez de politica din Romania sau de economia ei. Asta nu se va intampla brusc, mai am ceva interese pe acolo. Sper insa ca in 2 – 3 ani sa lichidez tot si sa ma apuc de o afacere pe aici. Am deja o idee beton. V-o si zic daca va intereseaza.
Bineinteles, nu-mi pot lichida si prietenii sau rudele. Desi pe unele dintre rude le-as lichida cu mare placere. Insa, prieteniile adevarate vor perdura, de asta sunt sigur. Voi onora invitatiile la nunti, botezuri si alte parastase. Dar le voi alege cu grija. Cu siguranta vom mai face concedii pe la Moieciu sau prin alte zone gen Bucovina, Maramures sau Delta (pe care nu am vazut-o pana acum!). Nu voi ascunde pasaportul romanesc in spatele celui frantuzesc. Limba romana va fi vorbita in casa si copiii o vor invata la fel de bine cum o stim si noi. Insa, pentru ei, Romania va fi doar “tara in care s-au nascut parintii tai”.
Am recitit putin ce am scris mai sus si suna foarte “batut in cuie”. Nu am vrut sa sune chiar asa. Dar ma strabate in acest moment un sentiment cumplit de scarba. Si unul de neputinta. Sunt subiectiv, da. Ar fi mai grav daca n-as fi.
Pentru mine, Romania va ramane mai mult o tara de tip oriental decat una de tip european. Nu sunt interesat sa locuiesc intr-o tara in care capitala arata si traieste ca un bazar, iar politicienii fumeaza narghileaua in parlament. Nu sunt interesat sa locuiesc intr-o tara in care oamenii voteaza cu ala care iese mai des la TV si mai ales la OTV. Intr-o tara in care 90% din economie este in mana unor increngaturi formate din copii de comunisti si copii de securisti.
Va doresc succes, sunt sigur ca o sa va descurcati si fara mine 
.
PS. Imi pare rau ca n-am ajuns la Anuala de Arhitectura de la Dalles. A fost cineva? Impresii?
