Fluturele la el acasa

Ce titlu misto am gasit, nu?

De cateva luni bune imi tot spun sa va impartasesc ultimele doua emisiuni care mi-au placut si pe care le-am retinut de la TV. Si mereu uit. Sa va impartasesc. In general, a doua zi sunt incapabil sa spun ce emisiuni am vazut la TV, chiar si daca stau 3 ore… E grav. Dar nu ca nu-mi aduc aminte e grav. E grav ca, desi nu-mi amintesc emisiunile, sunt influentat de ceea ce vad, de publicitati (chiar daca le zapez in mod regulat).

Una a fost acum aproape un an, pe ARTE (bai, sunt ‘telectual). Era despre poetul brazilian Carlos Drummond de Andrade. Poet national. Din pacate, versiunea engleza spre care v-am dat link e cam slabuta. Documentarul de aproximativ o ora era despre poemele lui erotice, publicate postum, asa cum a dorit el (din pudoare, cred). Realizat in strada, reportera se oprea si ii intreba pe oamenii simpli ce parere au de poet, daca stiu despre poemele lui erotice si cum li se par. Dupa aceea, cu unii dintre ei, se ducea pe o banca, in parc, sau in fata blocului lor, in curtea interioara si ii punea sa citeasca cateva versuri, dupa care ii lasa sa vorbeasca despre viata lor sexuala, trairile lor etc. Cel mai mult mi-au placut persoanele in varsta (mai ales femeile), adica oameni la 70 – 80 ani, care vorbeau atat de natural-dezinhibati de iubirile lor, de vietile lor (triste de multe ori), de motivatiile pentru care au facut alegerile in viata, de cum isi iubeau sotii (dar si amantii!) si de ce. Am gasit si link-ul pe site-ul Arte. Aici. Daca-l gaseste cineva pe net, je prends.

A doua emisiune a fost pe France 4, acum cateva luni. Era despre o comunitate de oameni din Himalaya. Care locuiau in niste hrube si cultivau un fel de cereale pe versanti. Reportera a locuit acolo vreo 2 luni si a filmat totul cu multa afectiune. Comentariile erau suficient de scurte ca sa te lase sa vezi frumusetea peisajelor si truda oamenilor. Dar mai ales a unei fetite, de vreo 9 ani, care, bineinteles, muncea cot la cot cu parintii si bunicii ei. Dar mai ales femeile, pentru ca barbatii erau dusi cu animalele, in locuri cu iarba. Oamenii astia vindeau cerealele si isi cumparau cele necesare traiului de zi cu zi. Se incalzeau cu balega uscata de la animalele lor. Spitalul era la 4 zile de mers pe jos. O alta localitate, putin mai mare (cu postas!) era la cateva ore distanta. Singura lor distractie era sa bea seara, la foc. Si sa faca copii. Copila, cand termina munca, se ducea si invata din singura carte pe care o avea, una de limba engleza. Imi pare rau, nu pot reda atmosfera de acolo. Cert e ca oamenii aia erau mai putin interesati de panorama himalaiana decat de supravietuire. Si, desi munca era grea si se citea pe fata lor truda, pareau multumiti, bucurosi. Ma intreb si astazi care era visul lor, ce voiau ei de la viata. Doar o recolta buna si vite sanatoase? Poti sa traiesti 50 ani numai cu gandul la asta?

Zilele trecute ma uitam cu Lulu la un reportaj despre ficatul de rata sau gâsca (foie gras). Franta, cel mai mare consumator, creste 40 milioane de gâste/rate numai pentru asta! Iar 70% din consumul anual se face in luna decembrie, cu precadere in ultimele zile. Nu stiu daca ati vazut vreodata cum se indoapa o rata. Pur si simplu le baga un furtun pe gat, pana in stomac, si le baga o doza de aproape un kg de malai de porumb sau alte amestecuri. In 2 saptamani, ficatul creste de la 60 g la 600!! Ma uitam la fermierii aia care faceau treaba asta fara nici un fel de remuscare (normal, altfel s-ar lasa de meserie). Si ma gandeam cum suntem noi, oamenii. Niste persoane respectabile, ne ducem la biserica, ne spunem pacatele, nu acceptam injustitia, nu suntem de acord cu criminalii, dar nu ni se pare nimic suspect ca in viata noastra de zi cu zi suntem poate chiar mai cruzi decat unii criminali. Fac asta ca sa traiesc, sa am ce sa le pun copiiilor pe masa, sa-i trimit la scoala.

Bomboana de pe coliva: dupa ce aproape am fost intrigati de acel reportaj, de lipsa de umanitate a fermierilor, de soarta saracelor ratuste/rate, publicitatea subliminala si-a facut aparitia si a sters orice urma de regrete. Pofta de un ficat moale, fin, putin prajit la tigaie a trecut prin creier, a sters toate sinapsele formate in timpul reportajului. Peste 2 zile, Lulu a cumparat 2 buc de escalope de foie gras, pe care le-am mancat cu o salata si cu niste feta. Ma credeti ca si acum imi vine apa-n gura cand ma gandesc ce bune au fost?

Deci, TV-ul are partile lui bune. Ne gaseste instantaneu justificari pentru actiunile noastre. Chiar daca prin lobotomie. Totul e sa fim predispusi la ea. Si de ce n-am fi?