Imi aduc aminte ca si cum ar fi fost ieri, de iernile din copilarie. De cizmele care nu erau niciodata fixe pe picior. De cat de greu era sa gasesti o pereche de cizme cu adevarat adaptate iernilor de atunci. De cum imi facea mamaie ciorapi de lana care se rupeau repede – na, eram copii, munceam cizmele alea ca pe hotii de cai – si dupa aceea ii cârpea cu material de la blugi stricati. Imi aduc aminte cum ma rugam in fiecare zi sa nu mi se rupa fermoarul de la cizme la inceputul zilei. Pentru ca asta insemna sa merg acasa si sa nu mai ies in ziua aia.
Imi amintesc si acum ce zi frumoasa era prima zi de vacanta de iarna, si mai ales daca era zapada mare. Imi amintesc cum ma imbracam cu dres pe sub salopeta albastra de fâs. Salopeta de schi, cu elastic jos la picioare, ca sa nu intre zapada. Imi amintesc cum dupa ce puneam ciorapii de lana, deja ingrosati peste masura din cauza cârpelilor, ma incaltam si cu o punga de plastic, pentru izolatia perfecta.
Imi amintesc cum in prima zi de vacanta fugeam pe Vitan-Barzesti unde vizavi de actualul RIN Grand Hotel era un depozit de cauciucuri uzate si unde se aruncau cizme de macelar/abatorist/laptar (vara ne duceam pentru zgarciuri de prastie, alea albe, cele mai tari!). In fine, cizme de zootehnie, impermeabile, dar, vai, cu o talpa ce nu cunostea legile frecarii. Le cautam si o zi intreaga, printre cauciucuri de Lastun, Dacie si Roman-uri. Prin zapada, prin mizerie. Si la finalul zilei ne multumeam si cu doua cizme de marimi diferite, important era sa fie de aceeasi culoare (bai, nu eram chiar niste nimeni in materie de “moda”, da?!). Oricum nu erau decat negre (”inventatorul” acestor cizme era fan Henry Ford, cred).
Erau cele mai misto cizme din lume. Pentru ca atunci cand faceam un ghetus lung, cu ele te duceai cel mai departe. Pentru ca atunci cand te agatai de autobuzul care te târa pe zapada inghetata de pe sosea, ele nu se impiedicau in nici un ciot. Pur si simplu cizmele alea zburau pe gheata. Si acum il vad pe Radu Adumitroaie, baiatul de la CAP (Cooperativa Agricola de Productie), cu care fusesem “condamnat” sa stau in banca. Pentru ca el nu stia nici sa citeasca, iar eu eram comandat de unitate si, intru propasirea comunismului, trebuia sa-l ajut sa treaca clasa. Ce daca el era impregnat de miros de balegar. Ce contau senzorii mei olfactivi in fata unui ideal atat de inalt. Divaghez. Radu venea tot timpul cu cizme din alea. Fie iarna, fie vara. Pentru ca la CAP era mereu mocirla. Bai, cand venea iarna si-l vedeam cum aluneca in curtea scolii, mi se parea ca e cel mai tare din clasa. Cizmele erau, in general, negre. Cand vedeai pe unul cu cizme verzi, era clar ca alea avea “pile” pe la Abator. Intr-o zi am vazut o femeie – care nu se dadea pe gheata – cu unele albe! ALBE! Cred ca era Miss Abator. Iar in alta zi am vazut pe cineva care avea niste ciorapi imblaniti, iar partea de sus o suflecase peste cizme. Bai, mi-ar fi placut sa locuiesc in cizmele ei pe frigurile alea. Pentru ca, da, cizmele astea aveau si un revers. Fiind doar din cauciuc, nu puteai rezista mai mult de 2-3 ore afara. Asa ca profitai, era misto, dar la 3 ore trebuia sa te duci la mamaie sa-ti pui picioarele pe soba. In timp ce altii “stricau” ghetusul la care si tu ai muncit de dimineata.
Imi amintesc cu precizie si drumurile de cativa kilometri, in plin camp, cu vantul batand dintr-o parte, cand ne duceam sa cumparam paine de la Piata Sudului. Nu-i ziceam asa, nici nu stiam de Piata Sudului, am aflat mai tarziu, cand am inceput sa merg la liceu cu metroul. Noi ziceam “de la Big” (Bacanie – Industriale – Generale, parca). Ca asa scria pe magazin. Sau “din spate de la Big”, ca acolo era un centru de pâine, prin piata, spre Metalurgiei. Pentru noi era tot o joaca. Ne dadeam pe zapada inghetata de pe sosea – nu mai circulau masini dupa ce tot ele faceau ghetusul ala incredibil – ne mai agatam de rarele masini ale armatei care mai treceau, de unele autobuze ratacite. Ne duceam si cu sania, ca sa putem pune painile la intoarcere. Si vai ce mandrie pe noi ca, la intoarcere, pe drum, rezistam cu stoicism cererilor insistente din partea militarilor in termen: “baiatu’, da-mi si mie o paine, iti dau dublu pe ea”. Iar ajunsi acasa, povestind marea noastra “realizare”, bunica ne trimitea inapoi sa “le dam si lor doua paini, ca intr-o zi o sa fim si noi militari”.
Stiti care era cea mai mare drama pe vremea aia? Sa ti se strice fermoarul de la cizme si sa nu-l poata repara taica-tu cu patentul. Ca atunci insemna cel putin o saptamana de stat in casa. Horror, nu gluma. Azi, daca nu-ti mai merge iPod-ul, te plangi pe blog si nu mai raspunzi la telefoane de trist ce esti…
Vacanta placuta la ski in Austria, Elvetia (Franta e printre cele mai scumpe anul asta, cica).
